„ Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil ce nu-și cunoaște părinții.”
Nicolae Iorga
Cuprins:
1. Introducere
2. Cuprins:
a. Copilărie;
b. Viața pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
c. Foamea;
d. Despărțirea de frate;
e. Iubirea de Patrie și de carte.
3. Încheiere
De-a lungul istoriei, teritoriile române au trecut prin furtuni și viscole nemiloase. Poporul s-a luptat pentru libertate, pentru țară și pentru visul lor – Marea Unire. Au fost prinși în plasa nedreptății și a coșmarurilor, a războiului și a suferinței.
În cronica românimii ies în evidență trei date cronologice. Cel dintâi eveniment este cel din anul 1914. În acel an s-a început Primul Război Mondial. În cadrul acestuia, ostașii români au dus trei bătălii importante: Bătălia de la Oituz, Mărăști și Mărășești, demonstrând din nou, întregii lumi, că sunt urmașii unui popor viteaz, puternic și patriot. În 1918, Primul Război Mondial i-a sfârșit. Bucuria curge printre oameni ca Nistrul și Tisa printre dealuri și câmpii. O dată cu sfârșirea „ororii”, se începe perioada interbelică ce durează până în 1940. Această perioadă s-a caracterizat pentru români, prin înfăptuirea Marii Uniri în 1918, recunoașterea ei pe plan internațional și existența acesteia până în '40. În anul 1940, identificăm cea mai mare crimă, victima acesteia fiind România Mare. La data de 26 iunie, guvernul sovietic, de care cu greu scăpaseră basarabenii mai înainte, trimite o notă ultimativă României. Acesta cerea ca România să cedeze Basarabia și teritoriul Bucovinei - URSS-ului. Partea de nord a Bucovinei se cerea, sub pretextul că țara reunită a exploatat timp de 22 de ani Basarabia. România, bineînțeles că nu a fost de acord cu acest sfârșit și a încercat să discute problema, însă nefiind susținută din exterior, la 28 iunie pierde Basarabia și nordul Bucovinei. La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, România pierde și nord–estul Transilvaniei. Ulterior, prin Tratatul de la Craiova, statul român pierde și 2 județe ale Cadrilaterului. În urma acestor pierderi, teritoriul României a devenit mai mic decât era în anul 1918, înainte de Unire. Din acel moment, istoria cu aceleași rădăcini se desparte, Basarabia mergând pe drumul ei, iar România pe al ei, amândouă încercând din greu să se reunească.
În pofida tuturor crimelor îndreptate spre românime de-a lungul timpului, chiar și la momentul de față, numărul celor ce cunosc adevărata istorie a românilor este foarte mic. Mulți oameni se lasă influențați de cei ce cred în minciuni și afirmă „cu ochii închiși” că sunt ruși, ucraineni, bulgari, austrieci, numai nu români. Nu voi înțelege niciodată aceste idei și afirmații, mai ales când în cronica poporului dintre Prut și Nistru, scrie laconic: „Suntem români și punctum.” . În opinia mea, această nedreptate a căpătat proporții mult prea mari și trebuie neapărat oprită, prin expunerea marilor evenimente și a personalităților ce au stat la baza acestora, ori de câte ori avem ocazia.
În acest context, voi prezenta istoria trăită și povestită de străbunica mea, Alexandra. Nu e o personalitate cunoscută, însă din cele ce urmează veți înțelege de ce povestea ei merită auzită.
Totul începe la data de 1 septembrie 1913. În casa lui Profir și Maria Baranov, din Olănești, raionul Ștefan-Vodă, se naște un motiv de fericire – Alexandra Baranov, o fetiță cu ochi căprui, ochi ce urmau să vadă războaie, lacrimi, despărțire, foamete, durere, nedreptate și ură.
A făcut patru clase în satul natal. Chiar dacă acasă îi fusese deja insuflată iubirea pentru țară, pentru frate și pentru mamă, respectul față de cei care au înfăptuit Marea Unire, în 1918, adevărata sa activitate ca o personalitate aparte se începe în anul 1923, când avea 10 ani. Asta deoarece, a plecat de acasă pentru a învăța la Liceul de fete din Piatra Neamț. Acolo a făcut cunoștință nu doar cu matematica, ci și cu scrisul latin, cu limba română. A primit educația ce a deosebit-o mult de alte fete și femei din Basarabia, cum a menționat mama: „Când intram la ea în casă, cu toate că trăia modest, avea mereu o față de masă albă pe masă, un miros de flori plutea prin casă și eticheta era respectată cu strictețe. Ținea spatele drept și vorbea cursiv, știa să mențină o curățenie perfectă și când o cunoșteai, realizai că pentru ea educația însemna mult.”. În timpul șederii sale în România a început să se alimenteze cu literatura română, să gândească pur-românește și să iubească așa. Acolo a învățat să promoveze tradițiile, obiceiurile, literatura și istoria românilor, factori importanți în formarea identității de neam și a conștiinței naționale.
Despre perioada 1933-1945, se cunoaște foarte puțin. Singura informație cunoscută de bunicul meu este: „că s-a aflat pe teritoriul României de astăzi, fie trăind acolo, fie vizitându-și fratele...”.
S-a început un al doilea Război Mondial. La foarte scurt timp după acest oribil eveniment este ruptă Basarabia și Bucovina din Marea Românie.Ceea ce a urmat o știm cu toții: a urmat distrugerea completă a Unirii. În această perioadă toți o duceau foarte greu, mai ales fiindcă URSS-ul reușise să ia sub stăpânirea sa teritorii de origine română:Basarabia, partea de Nord a Bucovinei,Ținutul Herța și Bolgradul,Ismailul, Chilia, Cetatea Albă, care la momentul de față intră în componența Ucrainei. Începuseră crimele contra populației băștinașe: deportări, genocid, foamete. Oamenii începuseră să se teamă să vorbească, să râdă sau chiar să plângă, deoarece Stalin băgaseră în fiecare basarabean frica. Un cuvânt nelalocul lui putea să transforme viața unui om sau chiar a unei familii într-un coșmar.
La scurt timp după terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, basarabenii sunt obligați să lupte cu o foamete nemaivăzută până atunci pe plaiurile românești. Aceasta a rămas în istorie ca „Foametea din 1946-1947”. A fost de fapt provocată de nedreptatea lui Stalin față de basarabeni. Procesul numit colectivizare e responsabil de moartea a sute de oameni. În acei ani, Alexandra Baranov, a devenit responsabilă de viața copiilor unui orfelinat din Bender, întrucât era o tânără profesoară. Cum a menționat bunicul meu: „Puteai să devii profesor, doar dacă știai literele, iar ea învățase în România”. Foamea urma să le ia și lor viața, însă datorită Alexandrei au obținut o nouă șansă. Astfel, o domnișoară, cu orfani pe urmele ei s-au pornit spre salvare, ce urma să se găsească în Uzbekistan. Din povestirile bunicului meu am reușit să desprind o întâmplare ce creionează greutățile prin care au trecut basarabenii după ocupația rusă: „Îmi povestise odată despre cum mergea cu sărmanii copii. Nu îmi amintesc tot ce îmi spusese, fiindcă eram mic, dar țin minte o secvență în particular. Spuse: Eram foarte obosiți, murdari, dar ceea ce ne chinuia cel mai mult era foamea. Nu mâncaserăm nici eu și nici copiii de câteva zile. Ajunseserăm într-o gară. Nu mai știu sigur cum se numea, știu că ne era în drum. Așa că am plecat eu să cer ajutor de la șeful gării. Când am intrat la el în cabinet îl văzuserăm stând la masă și semnând niște documente. I-am spus după ce am venit la el, pentru a-i cere ajutor, pentru a cere apă și mâncare pentru copii,iar el mi-a spus fără nicio pauză că nu are mâncare. Chiar în acel moment, în biroul său intraseră secretara. Ea ținea în mână o chiflă caldă și o ceașcă de ceai. Când am simțit mirosul, am leșinat. Îmi era foarte foame. Când m-am trezit, fiecare copil fusese hrănit. Am mâncat și eu câte ceva, le-am mulțumit și am plecat mai departe spre salvare.”.
Când a revenit în Basarabia, după câteva luni, lucrurile nu se prea schimbaseră: oamenii continuau să trăiască un adevărat coșmar.
Alexandra decide să finiseze Institutul Pedagogic din Tiraspol, devenind astfel profesoară de limbă și literatură moldovenească, pentru că în acea perioadă, limba română nu era predată în școli. Foarte curând obținuse titlul de „Otlicnikul învățământului norodnik”, în rusă: „Oтличник народного образования”.
În timpul anului trei la institut s-a căsătorit cu Alexandru Juracovschi, iar din căsătoria lor a rezultat bunicul meu Victor Juracovschi. Căsătoria nu a durat foarte mult, cei doi divorțând după doi ani.
Având interese comune, Alexandra Juracovschi și Natalia Gheorghiu, pionierul chirurgiei pediatrice din Moldova, au fost prietene bune.
Alexandra, mai avea un lucru ce o frământa pe lângă toate celelalte. Odată cu terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, fratele ei, Nicolae Baranov s-a stbilit cu traiul în România.
Asta deoarece, înainte de război, el lucra ca inginer-șef la o uzină de utilaj pentru industria petrolieră din România, cunosctă sub numele de „Uzina Unu Mai pentru Fabricarea Utilajului de Sondaj”. De asemenea era un poliglot, cunoscând româna, rusa, italiana, germana și franceza. Astfel dacă avea să rămână în Basarabia, avea să fie în pericol. Pentru a-l revedea, ea a depus o cerere la Consulat și ulterior a trebuit să aștepte 1 an pentru a obține permisiunea de a pleca cu copilul său în România. Acest lucru i-a fost permis și astfel pe timpul ocupației ruse, Alexandra Juracovschi a reușit să ajungă în România. Totuși, această permisiune i-a creat mari probleme când a revenit în țară. Pe lângă faptul că s-a revăzut cu fratele, ea a cumpărat, a primit prin corespondență de la prieteni mai multe cărți ale autorilor români. Aceste cărți conțineau povești, întâmplări, poezii și chiar manuale de istorie a românilor.
Aceste cărți,la revenirea în țară, a reușit să le strecoare și nu a fost arestată. Totuși, cineva reușise să afle despre ele și asta i-a creat probleme. Bunicul a menționat: „Nu știu sigur la ce se referea când zicea ”probleme”, fiindcă nu își împărtășea gândurile în așa context.”. Ulterior cu ajutorul lor a creat, în 1957 o culegere, intitulată: „Texte literare pentru expuneri”.
A plecat la Chișinău pentru a tipări această culegere, însă a primit următorul răspuns: „Dacă vrei să îți tipărim cartea, ne pui ca autori.”. Atunci când a venit acasă i-a spus fiului său: „Totuși câtă nedreptate este în lume...” și avea dreptate, întrucât lucraseră la cartea dată zile și nopți.
Concomitent cu aceste evenimente, Alexandra Juracovschi, a fost directoare la Școala Moldovenească nr. 7 din Chițcani, apoi din anul 1951 a predat la școala din Chircăiești, a fost și șef de studiu, muncind astfel în domeniul învățământului până în anul 1972.
După tipărirea cărții sale, începuseră să citească elevilor săi textele române. Dacă cineva dintre maturi avea să afle despre asta, cel mai probabil își pierdea viața, pentru că „și-a trădat Patria”. În pofida pericolului din partea sovietică, ea a reușit să educe generații de elevi, care știau că sunt români, că au o istorie comună cu cei de peste Prut, că trbuie să lupte pentru libertatea lor și a viitorului lor. Astfel, pot afirma că datorită ei, o mulțime de tineri au început să lupte pentru independență, mai târziu. Bunicul a menționat că foarte mulți tineri din Chircăiești, fiind elevii străbunicii și primind de la ea iubirea pentru Patrie, au luptat în Războiul de pe Nistru, început în anul 1990.
Când a ajuns la bătrânețe, a început să aștearnă pe hârtie, viața ei, cu urcușuri și coborâșuri, așa cum a fost, și-a scris Memoriile. Mama mea, își amintește și acum: „Când era deja bătrână, o vedeam adesea, stând la masa sa de lucru. Scria și scria. Știu că își scria memoriile. Când a murit, hârtile alea au ajuns la tata. Nu știu unde sunt, dar cel mai probabil le are și acum, stând ascunse pe undeva.”.
Bunicul meu, a fost educat în totalitate doar de străbunica și a ajuns un om extraordinar. Când i-a dăruit culegerea scrisă de ea, în 1998, Alexandra nu a uitat să adauge un îndemn pentru el:
„Spre amintire fiului meu,
Victor A. Juracovschi Tocuz
Fiule, păstrează acest manual ca amintire. În el vei găsi texte, povestiri, ce relevă modele de dragoste pentru țară, de bărbăție, omenie, prietenie, respect față de cei în vârstă.
A. P. Juracovscaia
Pervomaisc, 15. 02.1998”.
S-a stins din viață la 26 martie 1999. A lăsat în urma sa multe generații de patrioți. Ea nu a fost o persoană ce să vorbească mult și să se teamă să întreprindă ceva. Ea tăcea și făcea. A contribuit mult la trezirea conștiinței naționale în secolul XX-XXI. Însăși educația ce a transmis-o fiului ei, în prezent profesor în satul Tocuz, este demnă de admirat, nemaivorbind de multele generații de elevi, cărora a reușit să le insufle iubirea pentru Patrie, pace și unitate.
În biblioteca bunicului meu am găsit o carte intitulată „Poezia română de la Dosoftei la Goga”. Ceea ce m-a uimit a fost faptul că pe prima filă am găsit mesajul: „Trăiască Unirea!
Locotenelul Buzilă Radu”.
Această carte din câte am aflat ulterior, a fost dăruită bunicului meu în anii 90, de către prietenul său din România. Astfel, putem să observăm clar, câtă iubire de Patrie trăiește în sufletul românului.
Mulțumesc din suflet străbunicii mele că a salvat atâtea suflete de copii, că a motivat oamenii să nu se lase bătuți și să continue să lupte. Voi spera că după ce am obținut o victorie, independența, vom obține și reunirea teritoriilor române, astfel îndeplinind atât visul Alexandrei Juracovschi, dar și al miilor de români ce au luptat cu înflăcărare de-a lungul timpului. Cred că, trebuie să începem această luptă, prin trezirea conștiinței naționale a întregului popor român, întrucât „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.”, așa cum spunea Nicolae Iorga. În concluzie, fiecare român, trebuie să crească știind în sinea sa cine e și de unde provine, fără să își creeze iluzii ilogice, bazate pe minciuni.
Bibliografie:
2. Culegere de texte pentru expuneri, de Alexandra Juracovschi, Editura pedagogică de stat a RSS Moldovenești, 1957
3. Poezia română clasică de la Dosoftei la Goga, Editura Minerva, 1970
4. Istoria românilor pentru clasa a IX-a, de Boris Vizer și Tatiana Nagnibeda-Tverdohleb, Editura Știința,2004
5. „Mihai Eminescu, discurs cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai 1871” din http://www.cunoastelumea.ro
Autor: Corolenco Adelina, eleva clasei a IX-a,
IPLT ,,Principesa Natalia Dadiani”, mun. Chișinău
Coordonator: Gîtlan Vasile, profesor de istorie, grad didactic Superior.